Timp de 29 de ani viata mea a fost condusa de nevoia de excelenta. Mediocru sau bun mi-era totuna …caci atata vreme cat nu eram cea mai … imi traiam dezamagirea.
Multa vreme m-am mandrit cu nevoia mea de perfectiune, caci primeam la pachet ambitie, indarjire si orientare spre rezultate concrete si mai mult decat ambitioase.
Doar ca fericirea pe care mi-o aducea orice performanta era scurta si se transforma mai mereu intr-o experienta cu gust amar, caci mai devreme sau mai tarziu aparea mereu cineva care era si mai si.
Am realizat la un moment dat ca fiecare etapa si fiecare experienta sunt importante si merita savurate, dar cum poti face asta cand traiesti intr-un cadru de referinta in care existenta ti-e bazata pe comparatii continue si neintrerupte? Cum te poti bucura viata cand ai „darul” de a gasi mereu comparatii din care nu ai cum iesi invingator?
Am avut revelatia ca eu sunt eu, asa cum sunt, perfecta in felul meu imperfect si a cauta validarea acolo unde pot gasi doar invalidare nu ma sprijina in calatoria asta minunata.
Da, in continuare voi da tot ce pot eu, in continuare voi face tot ce tine de mine sa excelez in fiecare mica actiune de care mi-o asum, dar voi face cu mult mai multa bucurie pentru fiecare etapa. O voi face cu mai multa prezenta in fiecare detaliu, cu mai multa deschidere de a primi fiecare lectie marunta si voi renunta la ierarhizarea „locurilor pe podium” de la final.
Viata ca un dans 