Cu cat lucrez mai mult cu mine cu atat lucruri mai profunde mi se reveleaza. Sunt uimita sa le descopar, sunt surprinsa ca nu le-am realizat pana atunci (desi in momentul in care le observ par foarte evidente). Apoi sunt recunoscatoare ca a venit momentul rezolvarii lor.
Am observat cum se schimba relatia mea cu oamenii in functie de pozitionarea pe care o am fata de ei. Am constatat ca atunci cand am o asteptare dintr-o interactiune, de la o relatie de orice natura – eu insami ma preschimb; incetez sa mai fiu EU si locul imi este luat de ambitia obtinerii rezultatelor din mintea mea.
Am avut revelatia asta uitandu-ma la modul in care ceilalti ma percep. Nu intelegeam cum se face ca unii ma vad asa cum sunt (si rezoneaza sau nu cu mine) iar altii par a nu intelege nimic despre cine sunt. Nu am inteles de unde vine diferenta de perceptie pana nu am fost complet prezenta la spatiul din care ma prezentam diferitelor categorii de interlocutori.
Din cand in cand mai iese la suprafata nevoia ego-ului meu de „a da bine” (personal sau profesional) si ma transforma. Ma face sa imi privez interlocutorul de prezenta autentica a mea si sa il las in compania orgoliului meu.
Atunci cand am o anumita asteptare de la o relatie, nu mai sunt eu acolo, caci teama de a nu obtine ceea ce vreau ma face sa ma ascund si sa afisez un EU fals, fabricat.
In lumina acestei descoperiri, am decis sa ma bucur de fiecare om cu care interactionez un minut sau cativa ani, sa renunt la a avea „obiective de imagine” si sa ma prezint in fata fiecarei fiinte umane la nivelul maxim de autenticitate de care sunt capabila la nivelul de constiinta la care ma aflu.
Viata ca un dans 