O prietena m-a facut sa-mi reamintesc de curand cat de norocoasa sunt. Am trait in ultimii ani experiente transformationale de care multi n-au parte o viata intreaga. Sunt recunoscatoare divinitatii pentru fiecare in parte caci toate aceste provocari m-au facut sa fiu cine sunt azi.
Ma uit in urma si vad ca cele mai mari provocari, experientele cu cea mai mare incarcatura emotioala au fost exact acelea care mi-au determinat cele mai frumoase salturi in dezvoltare.
Stiu ca viata/dumnezeu/universul mi-a dat provocari din iubire; mi-a dat oportunitati sa ajung mai aproape de ceea ce sunt eu cu adevarat, de potentialul meu.
In nici una din experientele mele n-am fost singura dar mi-a luat doar f mult sa recunosc asta…. si ma intreb acum de ce?
Am crezut mereu ca sunt o femeie f puternica, dar aveam nevoie sa imi validez periodic convingerea asta. Am vrut mereu sa fac tot singura, sa dovedesc ca e in puterea mea si n-am nevoie de nici un ajutor …. nici macar al divinitatii. Mi se parea ca, cerand ajutor sau recunoscandu-mi durerea sunt slaba ….
Voiam sa-mi arog toti laurii reusitei sau macar sa nu stie nimeni ca am renuntat – de asta aveam nevoie sa fiu singura, perfect singura in experientele mele provocatoare ….
Imi amintesc cum, ani buni, mi-am negat orice sentimente si slabiciuni in fata celor din jurul meu. Ajunsesem atat de buna la asta incat nici fata de mine nu le mai recunosteam.
Pana cand am descoperit ca adevarat putere sta in a fi perfect confortabil cu simtirile mele si in a-mi permite sa le recunosc si fata de cei din exterior – si asta a fost un puternic „Aha!” transformational.
Multumesc, Doamne!
Viata ca un dans 
Excelent, Ruxanda. Felicitari pentru articol.